Pumnalul Sica

Articol preluat de pe Enciclopedia Dacica.

Temut însemn de prestigiu, cu o încărcătură spirituală aparte, pumnalul de tip sica este un reper în încercarea de stabilire a dimensiunii fenomenului militar tracic în ansamblu, dar mai ales a rolului pe care l-a avut, în societate, elita militară care l-a utilizat.

Excursul nostru încearcă să aducă în discuţie un repertoriu tipologic, cu implicaţiile artistice şi spirituale care se pot construi, cu prudenţa cuvenită, în jurul acestei arme, pornind de la surse iconografice, arheologice, istoriografice, interpretări simbolistice şi arheologie experimentală. Parcimonia surselor scrise antice cu privire la „istoria” spaţiului locuit de tracii de la Dunărea de Jos (atât de la sudul, cât şi de la nordul fluviului) este suplinită, în bună măsură, de descoperirile arheologice. Caracterul lacunar al primelor face ca asupra unor componente ale vieţii materiale şi spirituale să planeze astăzi o întreagă serie de dificultăţi în definirea lor. Este şi cazul a ceea ce astăzi numim generic sica.
Cel mai caracteristic tip de armă curbă din panoplia războinicilor traci este reprezentat, aşadar, de un pumnal ascuţit, cu lama curbată şi o secţiune triunghiulară, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă. Dimensiunile acestui pumnal, denumit generic sica, variază între 25 şi 35 cm lungime. Relativa unitate morfologică este afectată de includerea în acest tip de armă a unor piese mai mari, impropriu denumite pumnale, şi chiar a unor săbii de mai mici dimensiuni, asimilate acestei categorii, foarte probabil din cauza că pumnalele curbe sunt, invariabil, atribuite ethnosului trac şi, în consecinţă, asociate cu acesta.
Acest lucru vine în completarea faptului că, din punct de vedere semantic şi terminologic, termenul sica, desemnând un pumnal încovoiat, deşi ancorat puternic în limba latină prin derivatele sale, este preluat de romani din lumea greacă, unde a pătruns odată cu mercenarii traci angajaţi în diferitele conflicte ale Eladei.

La originea cuvântului stă rădăcina indo-europeană *sec, *sac, cu sensul de a tăia, a secţiona, ceea ce permite ipoteza că pumnalele curbe ale celei de a doua jumătăţi a mileniului I a.Chr., arme predilecte pentru tăiat şi înjunghiat, transpun, întâi în bronz, apoi în fier, cuţitele şi pumnalele de piatră neolitice. Uşurinţa cu care diferite arme curbe de dimensiuni medii răspândite în lumea tracă, de tip mahaira sau falx, sunt considerate pumnale a făcut deosebit de dificilă inventarierea şi studierea pumnalelor propriu-zise, în ciuda faptului că acestea din urmă sunt prezente, în număr relativ mare, atât în contexte arheologice, cât şi în reprezentările figurative. Ipoteza identităţii între sica şi oricare altă armă curbă din arsenalul tracilor nu poate fi susţinută dacă se ia în calcul faptul că, în limba latină, sica = pumnal încovoiat face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu sicilis = seceră, sicilio = a tăia cu secera, sicilicula = seceruică, cosor mic, sicarius = cuţitar, figurat asasin. Toată familia de cuvinte sugerează dimensiuni mici şi nu întotdeauna războinice.
Cel puţin la nivel teoretic, istoriografia românească pune semnul egal între sica şi oricare alt tip de pumnal curb; practic, însă, exemplificarea cu artefacte precise acoperă o paletă largă de forme şi dimensiuni, ceea ce face necesară o analiză atentă şi o clarificare în acest sens.
Ambiguitatea îşi are rădăcinile în izvoarele istorice, nu întotdeauna limpezi, care aduc în discuţie armele tracilor. Potrivit lui Herodot, echipamentul tracilor bithini, care trecuseră în Asia la mijlocul mileniului I a.Chr., era compus din suliţe, scuturi uşoare şi săbii mici, formulă pe care Nicolae Iorga o traduce prin suliţă, şi băltage, şi hangeri, încercând să redea atât exprimarea lui Herodot, cât şi adevărul istoric. Clemens Flavius sporeşte confuzia, amintind de inventarea de către traci a unui cuţit mare încovoiat, numit în text mahaira, dar fără alte detalii morfologice sau funcţionale.

Reprezentările armelor curbe de pe monumentele Antichităţii nu sunt, nici ele, mai lipsite de echivoc, pentru a putea cataloga drept pumnale sau falces armele cu care sunt înarmaţi dacii imortalizaţi pe Columna traiană sau personificările Daciei de pe o serie de monede romane. Descoperirile arheologice, lipsite de ambiguităţile literare sau de minusurile ori adăugirile artistice, prin numărul pieselor şi prin relativa lor standardizare, permit însă formarea unei imagini mai corecte şi, implicit, mai complete a acestor arme. Numărul mare de piese descoperite, cu caracteristici variate, dar circumscrise noţiunii de pumnal, cumulate cu echivocitatea izvoarelor antice, obligă la o diferenţiere între pumnalele şi săbiile de mici dimensiuni (mahaire), posibilă doar ţinând seama de caracteristicile fizice şi funcţionale ale armelor avute în vedere.
Astfel, potrivit specialiştilor, pumnalul este considerat acea armă albă portativă cu lama scurtă, având de regulă două tăişuri şi vârful ascuţit, descriere insuficientă, căci lipsesc dimensiunile, ca elemente de distingere exactă între diferitele arme albe existente în spaţiul trac. Un element distinctiv, necesar pentru a defini exact pumnalele tracice, ar fi funcţionalitatea lor, cu atât mai mult cu cât şi aceasta este deosebit de complexă în arealul spaţio-temporal în discuţie.

Prin definiţie, pumnalul este o armă ofensivă secundară, alături de cuţit, este utilizat doar ca rezervă pe câmpul de luptă, atunci când armele principale, suliţa, lancea, spada sau sabia, sunt epuizate, indisponibile, sau când situaţia tactică o impune. Având o rază scurtă de acţiune, eficacitatea sa este maximă când este folosit pentru înjunghiere şi secţionare, fiind mult mai redusă când este vorba de lovire. Fără ca aceste caracteristici să îi scadă din utilitate, pumnalul a fost o armă importantă, la traci cumulând şi o serie de elemente distinctive, de natură estetică şi simbolică.
În acest cadru general al noţiunii de pumnal, cele tracice prezintă atribute specifice, îndeosebi legate de formă, dar şi de amprenta spirituală. În primul caz, şi poate cel mai evident, forma acestor pumnale, cu vârf ascuţit şi secţiunea lamei triunghiulară, este una curbată, cel mai adesea o curbură elegantă, şi nu prezintă două tăişuri, ci doar unul, pe partea concavă a lamei. Această conformaţie îmbunătăţeşte trăsăturile de bază ale pumnalelor prin faptul că, deşi păstrează puterea mare de penetrare rezultată din vârful ascuţit şi lama prelungă, amplifică efectele acţiunii de secţionare/înjunghiere. Cea de-a doua particularitate a pumnalelor trace este prezenţa unei importante încărcături spirituale, dedusă din reprezentările cu care sunt ornamentate lamele, dar şi din relaţia armelor curbe în general cu ideea de sacrificiu.
Pornind de la aceste considerente, în zona nord-balcanică se poate trasa o linie evolutivă de-a lungul căreia, plecând de la forme simple, prin modificări succesive, se ajunge, spre sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. şi începutul secolului următor, la o formă finală, elaborată funcţional şi estetic, proprie unei elite războinice cosmopolite, al cărei arsenal permite identificarea în rândurile sale şi a unei componente tracice.
Aria acoperită de aceşti războinici o reprezintă nord-vestul Bulgariei, vestul Munteniei, bună parte din Oltenia, cu o intruziune consistentă în sud-vestul Transilvaniei, altfel spus: complexul cultural arheologic Padea-Panagjurski Kolonii, în al cărui inventar funerar găsim şi pumnale curbate de tip sica. Această elită militară, în expansiunea ei spre nord, a eliminat autoritatea celtică din zona intracarpatică şi a răspândit pumnalul curbat la nord de Dunăre, sica fiind utilizată de elitele militare şi religioase ale Regatului dac.

Arsenalul acestor luptători acoperă toate tipurile de arme necesare pentru purtarea luptei cu succes de către profesionişti: lance pentru atac, spadă lungă pentru lupta de aproape, scut pentru apărare, uneori coif şi cămaşă de zale, pumnal pentru lupta corp la corp. Dotarea acestei elite militare cu arme de diferite tipuri demonstrează nu numai o origine diversă a membrilor săi, ci şi contribuţia pe care fiecare grup etnic şi-a adus-o la întregul complex şi reflectă adaptabilitatea comunităţilor în discuţie la noile realităţi de pe teatrele de luptă ale ultimei jumătăţi de mileniu a.Chr. În acest context, pumnalul are o destinaţie precisă, ţinând seama de raza sa scurtă de acţiune şi particularităţile morfo-logice, respectiv curbura lamei, şănţuirile (Blutrinne) şi tăişul pe partea convexă. Aceste caracteristici trebuie rediscutate, pentru o mai bună înţelegere a modalităţilor practice de utilizare în acţiunile combative, atât pentru delimitarea pumnalelor curbe în raport cu diferitele variante de săbii de dimensiuni mici şi medii, cât şi pentru înlocuirea, mai mult decât necesară, a sintagmei sabie de tip sica, utilizată adeseori în literatura de specialitate şi care, prin ambiguitatea sa, transferă locul pe care ar fi trebuit să îl ocupe pumnalele unei varietăţi de săbii curbe.
Acest echivoc, născut pe la începutul secolului al XX-lea şi continuat, cu mici excepţii, în întreaga istoriografie a secolului XX, este rezultatul combinării imaginilor de pe Columna traiană cu puţinele izvoare istorice, toate armele curbe altele decât săbiile mari fiind considerate sica, fără a se ţine cont de funcţionalitatea lor. Analiza acestei funcţionalităţi arată că pumnalele şi săbiile curbe, având funcţii şi caracteristici diferite, nu pot fi utilizate în acelaşi mod şi, deci, au fost redate diferit în reliefurile Columnei. Astfel, săbiile curbe erau folosite pentru penetrarea armurilor şi coifurilor soldaţilor grupaţi în formaţii compacte, ceea ce necesită o armă mai grea şi cu vârful curbat ceva mai accentuat decât pumnalele descoperite în contexte arheologice, caracteristică ce rezultă şi din aspectul mai robust cu care apar figurate. Potrivit acestor considerente, o sabie curbată trebuia ţinută cu vârful înspre inamic, dat fiind faptul că sabia era folosită îndeosebi pentru lovituri de sus în jos, aşa cum rezultă din scenele LIX, LXXII sau XCV, modalitate de utilizare improprie pentru pumnale, mai mici şi mult mai elegante. Singura scenă în care apare, fără echivoc, un pumnal sica este aceea în care regele Decebal se sinucide, CXLV, şi care prezintă în mod categoric modul de utilizare a pumnalelor. Acestea erau destinate înjunghierii şi spintecării, acţiuni realizabile numai de jos în sus, precum şi secţionării, în cazul suicidului, ceea ce obliga la orientarea armei cu tăişul către propriul corp.
Cea de a treia particularitate, anume canalele longitudinale (Blutrinne) încrustate pe lame, este una comună tuturor armelor albe care au ca scop înjunghierea. Ea oferă nu doar o ranforsare a armei, ci şi sporirea efectelor letale ale înjunghierii. Astfel, şanţurile, unul sau două, permit scurgerea sângelui din rană chiar şi atunci când pumnalul rămânea înfipt, permiţând o hemoragie continuă. Prezenţa canalelor de scurgere a sângelui pe pumnalele elitei militare tracice, începând cu secolul al IV-lea a.Chr., arată nu numai o eficientizare a acestor arme, ci şi locul pe care ele îl ocupă în arsenalul elitei militare şi, implicit, diferenţierea, atât în arta figurativă cât şi în literatura de specialitate, între pumnale şi diferitele arme cu caracteristici morfologice apropiate.
Pentru completarea acestei deosebiri, cea de a patra caracteristică este la fel de elocventă, fiind constituită din ornamentaţii ale lamei cu diferite elemente geometrice sau zoomorfe. Ordonarea acestor elemente de decor a fost iniţiată de către cercetătorul polonez Zenon Wožniak în 1974. El a împărţit aceste ornamentaţii în patru grupe distincte: o primă grupă (A) cumulează reprezentările zoomorfe; a doua (B) cuprinde o serie de asocieri complexe de cercuri, puncte şi linii dispuse în zig-zag; a treia (C) însumează cercuri şi linii longitudinale, iar ultima (D) include şiruri de triunghiuri poansonate pe lamele pumnalelor. Interpretarea acestor decoruri este diversă, mergând de la simboluri uraniene până la transpunerea pe lamă a unor fenomene cereşti, nici o variantă nefiind mai puţin probabilă. Ornamentarea pumnalului, pe lângă personalizarea armei, avea scopul de a-i conferi o puternică încărcătură spirituală, foarte probabil amplificată de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.
Din punct de vedere tipologic, deşi există o puternică tendinţă de standardizare, pumnalele sica pot fi încadrate în trei tipuri principale, deosebite doar prin unele aspecte morfologice, nu şi funcţionale.

Primul tip este caracterizat prin masivitate, uneori cu aspect frânt imediat după jumătatea lamei, vârf scurt şi ascuţit, cu o curbură uşoară, tija mânerului scurtă, de regulă de formă triunghiulară, prevăzută cu un orificiu pentru nitul necesar fixării mânerului, situat în apropierea lamei. Lama prezintă ornamente incizate şi un şanţ de scurgere a sângelui puternic profilat. Aceste caracteristici nu sunt generale, singurele argumente pentru delimitarea acestui tip fiind dimensiunea şi forma aproximativ asemănătoare. De asemenea, nu la toate piesele a putut fi stabilită cronologia exactă, în special pentru unele pumnale publicate în literatura de specialitate din Bulgaria.
Aspectul robust şi alura aparent grosolană, alături de datarea majorităţii pieselor în orizontul cronologic cuprins între secolele III-I a.Chr., permit ipoteza că din acest tip a evoluat pumnalul sica în forma sa clasică, pe care o regăsim în următoarea categorie.
Nu foarte numeros, acest tip de pumnale sica a fost descoperit de-a lungul unei axe nord-sud, începând cu zona vestică a Bulgariei şi înaintând spre nord, până în centrul Transilvaniei, descoperirile fiind mai compacte în zona Porţilor de Fier.
Cel mai sudic exemplar a fost descoperit la Ravno-Pole, lângă Sofia, apoi, avansând către Dunăre, la Hristo Danov, Galatin, Prisovo, Komarevo, Sokolare, Altimir, Bărbačevo, Sofronievo, Vraca, Comakovtzi, Panagyurishte Kolonii, Bogomilovo, Pleven, toate în Bulgaria. Din zona Porţilor de Fier provin de asemenea trei astfel de piese, descoperite la Ajmana, în Serbia, şi la Dubova şi Siseştii de Jos, pe malul românesc. Cele mai nordice exemplare provin de la Căpâlna şi Piatra Craivii, ambele în judeţul Alba. Doar două exemplare nu fac parte, geografic vorbind, din axa de răspândire nord-sud, şi anume cel descoperit la Vânătorii Mici, judeţul Giurgiu, şi cel de la Radovanu, judeţul Călăraşi, prezenţa lor în afara zonei de concentrare fiind în strânsă legătură cu o posibilă migraţie de-a lungul Dunării. Un caz aparte îl constituie câteva pumnale oferite spre vânzare pe o serie de site-uri specializate în comerţul cu antichităţi. Deşi contextele arheologice din care provin nu sunt cunoscute, ceea ce le îngreunează mult datarea şi atribuirea, informaţiile postate de aceste site-uri, imaginea propriu-zisă, dimensiunile şi, în rare cazuri, detaliile privind piesele în sine permit cel puţin recunoaşterea lor ca aparţinând lumii trace şi, cu prudenţa cuvenită, încadrarea tipologică. Tipului discutat aici îi aparţin două astfel de pumnale descoperite în locaţii neprecizate.
Cel de al doilea tip, nu foarte diferit morfologic, dar care prezintă unele particularităţi notabile, se conturează în jurul a trei pumnale descoperite în localitatea Padea din Oltenia, locaţie eponimă pentru aspectul cultural Padea-Panaghiurski Kolonii. Aceste pumnale nu mai prezintă aspectul robust al tipului prim, ci au o lamă prelungă, cu şanţ pentru scurgerea sângelui, dar păstrează, cel mai adesea, limba de mâner triunghiulară scurtă. Doar două exemplare au apărut, până la această dată, la sud de Dunăre, la Teteven şi Comakovtzi, alte două fiind identificate în nordul fluviului, la Slatina şi Zimnicea, şi unul în Transilvania, la Silivaş. Tot acestei categorii pare să îi aparţină şi cel mai lung exemplar cunoscut, piesă braconată însă şi oferită spre vânzare pe un site specializat în comerţul cu antichităţi. Fără a cunoaşte provenienţa acestui pumnal, ghidându-ne doar după informaţia evident lacunară prezentată pe site, după caracteristicile morfologice şi analogiile cu piese similare descoperite în contexte sigure, putem afirma că pumnalul aparţine arsenalului lumii tracice, aşa cum este cazul altor şase astfel de piese din categoria următoare.

Al treilea tip, mai numeros, subsumează o serie de piese răspândite în nordul şi vestul Bulgariei, sud-vestul şi centrul României. Aceste pumnale sunt caracterizate prin lama prelungă, execuţia elegantă în majoritatea cazurilor, ornamentarea cu incizii circulare şi/sau linii de-a lungul lamei, existenţa şanţului de scurgere a sângelui, limba de mâner continuată pe lungimea acestuia şi manşon de gardă. Aceste elemente distinctive se regăsesc fie toate împreună, fie unele exemplare prezintă una sau mai multe astfel de particularităţi. Dimensiunile arată o relativă standardizare, situată în jurul a 30-40 cm lungime şi cca. 3 cm lăţime, unele piese depăşind cu puţin aceste cote. Gradul de conservare precar sau nespecificarea dimensiunilor în cazul unor artefacte nu au permis întotdeauna încadrarea exactă în acest tip decât prin recursul la analiza statistică şi analogiile existente. Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat cu preponderenţă în secolele II-I a.Chr. Pumnalele descoperite provin de la: Comacovtzi, Hassan-Faka (azi Kamburovo), Galiče, Koínare, Osen, Pavolče, Sofronievo, Tărnava, Vinograd, localităţi din Bulgaria, apoi: Călăraşi, Cetate, Corneşti, Corcova, Golenţi, Orodel, Mehedinţi, Popeşti, Rast, Viiaşu, Viişoara Mică, Blandiana, Călan, Cugir, Hunedoara, Teleac, Sibiu (Tilişca?), localităţi de pe teritoriul României.
Tot acestei serii tipologice îi aparţin cele mai nordice exemplare de pumnale sica descoperite la Mala Kopanya, Transcarpatia, Ucraina.
Nici această serie nu este lipsită de artefacte scoase la licitaţie pe site-uri tematice. Am identificat şase astfel de pumnale, bine conservate, cu caracteristici tipologice care le încadrează în categoria pumnalelor curbe de tip sica, dar care trebuie privite cu o doză oarecare de scepticism, în lipsa informaţiilor oferite de contextul arheologic.
Dincolo de toate deosebirile morfologice, nu întotdeauna suficient de determinante, ceea ce pune pumnalele sica într-un singur orizont cultural este contextul arheologic în care au fost descoperite. Cu mici excepţii, acesta este unul funerar, cu un inventar specific războinicilor Epocii Fierului din Peninsula Balcanică şi care, adesea, pe lângă arme conţineau şi piese de harnaşament, podoabe sau care de luptă.
Aceste descoperiri, care prin natura lor întregesc un rit şi ritual funerar elaborat, specific, au fost definite ca un complex cultural, numit Padea-Panaghiurski Kolonii, ce acoperă aria geografică amintită şi se datează începând cu secolul II a.Chr. şi până în secolul I p.Chr. Prezenţa, în mormintele secolelor II-I a.Chr., a pumnalelor sica, alături de zăbalele şi carele de luptă tipic tracice, imprimă amprenta etnică a tracilor în conglomeratul de războinici care au pătruns rapid în bazinul dunărean şi apoi în centrul Transilvaniei.
Asocierile de arme cele mai frecvente atribuite acestui grup sunt vârfurile de lance, în unele cazuri şi câte două în acelaşi mormânt, cu spada dreaptă, umbo de scut şi pumnalul curb, la care se adaugă diferite piese de harnaşament: pinteni, zăbale, catarame. Acest tip de inventar funerar, aproape constant în mormintele din care provin pumnalele, permite identificarea şi reconstituirea astăzi a unor inventare specifice, disparate de-a lungul timpului din varii motive.
Ornamentaţia pumnalelor, deosebit de complexă, le conferă un cumul de valenţe spirituale, artistice şi simbolice. Pe lame au fost incizate motive geometrice, dar şi vulturi şi şerpi, a căror schematizare presupune existenţa unui anume „cod”, înţeles numai de către membrii avizaţi ai grupului. Funcţia ornamentaţiei în ideologia războinică este dată de frecvenţa cu care este întâlnită şi de spaţiile largi pe care s-a răspândit. Posibil să fi avut o puternică încărcătură apotropaică şi, în acelaşi timp, să fi fost o emblemă care sublinia apartenenţa la o confrerie războinică sau să demonstreze un anume statut social. Simbolurile gravate pe lamele pumnalelor ofereau un liant spiritual războinicului în raport cu mediul său social, transpunând în lumea materială setul de legături spirituale existente între membrii grupului, plasând individul într-o reţea de relaţii bine definite şi excluzând sentimentul de singurătate.

Puternica schematizare a temelor prezente în iconografia lamelor de pumnal a transformat simbolurile în „ideograme” ale unor mituri intrate în conştiinţa colectivităţilor din care făceau parte proprietarii lor şi, în acelaşi timp, prin recursul la iconografia zoomorfă, au realizat o trimitere la virtuţile unor animale al căror comportament rapace era un model în epocă. Un bun exemplu în acest sens se poate desprinde din stratagema regelui Scorilo care, pentru a-şi convinge compatrioţii de inoportunitatea unui atac asupra romanilor, asociază un lup cu proprii luptători.
Asocierea dintre pumnal, în unele cazuri şi spadă, cu imaginea „totemică” a constituit o modalitate facilă şi vizibilă de personalizare a armei şi, implicit, a posesorului şi, în acelaşi timp, a subliniat trăsăturile războinice ale perechii om-armă. Arma, ca şi concept, a fost permanent depozitara unui set de valori şi semnificaţii, a fost personificată, investită cu puteri magice, deci susceptibilă de a se încadra perfect într-o ambianţă mitologică.
Pumnalul curb, deja depozitarul unor încărcături ritualice, primeşte o doză dublă de semnificaţii, ca armă de prestigiu şi de sacrificiu şi, în acest cadru, prezenţa sa în episodul sinuciderii regelui Decebal nu este deloc întâmplătoare.
Prestigiu, calităţi combative de excepţie, o componentă mistică elaborată sunt elementele care, cumulate cu caracterul războinic al purtătorilor săi, permit identificarea unei elite militare suficient de coagulate ca să poată edifica un stat barbar, pe care să-l facă îndeajuns de puternic încât să devină un oponent serios, nu doar în plan militar, al Imperiului Roman.
Plecând de la datele expuse mai sus, se poate spune că pumnalul sica reprezintă un important artefact istoric care, datorită importanţei şi rolului avut în lumea tracilor, contribuie la înţelegerea mecanismelor sociale şi militare ale acestei societăţi, iar prin dimensiunea spirituală deosebită, la receptarea unei noi faţete din mozaicul religios a acestui popor. Dintre toate armele curbe utilizate în spaţiul tracic, pumnalele sica sunt singurele care fac legătura între tracii de sud şi cei nord-dunăreni, fiind la fel de răspândite pe ambele maluri ale fluviului.

BIBLIOGRAFIE:

Autor:
Cătălin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în Nemvs, IV, 7-8, 2009, p.22-74.

Bibliografie suplimentară:
Aurel Rustoiu, Thracian sica and Dacian falx. The History of a „National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, p.67-82;
Aurel Rustoiu, Valeriu Sîrbu, Poignard recourbé découvert dans une tombe à incinération de La Tène tardive en Roumanie, în Instrumentum. Bulletin du Groupe de travail européen sur l’artisanat et les productions manufactureés dans l’Antiquité, Montagnac, 9, 1999, p.12;
Gelu Florea, Imagini proto-istorice, în Orma, 1, 2004;
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. – I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Ioan Mircea Paşcu, Armele şi politica, Editura Politică, Bucureşti, 1989;
Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, traducere şi note de Andrei Niculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998;
Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002;
Rustoiu 2008 – Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;
Zenon Woźniak, Wschodnie pogranicze Kultury Lateńskiej, Wroclaw–Warszawa–Krakow–Gdansk, 1974.